Există rețeta fericirii?

Am renunțat la televizor de câțiva ani. Mai am doar unul singur, dar și pe acesta îl deschid de două-trei ori pe săptămână și numai pentru a urmări documentare. N-am timp de televizor și am ajuns să-l urăsc, să-mi fie greață. Prefer să dorm sau să-mi petrec timpul cu copiii. E musai să fiu și sincer. M-am săturat de televizor, de emisiunile grețoase în care văd aceleași personaje, aceiași indivizi pricepuți la toate și la nimic. Ei își dau cu părerea, te învață, pun sentințe, de la ei poți afla cu cine și-o trage nevasta unui anume politician, cum un popă senil își freacă lumânarea de fese sau cum un anume manelist a reușit să umple sălile de spectacole din Madrid și Paris. Ciudat, n-am auzit în viața mea de manelistul respectiv. Am renunțat să privesc televizorul, e atât de bine fără el. Doar că, într-o seară, m-a mâncat în dos, am pus mâna pe telecomandă și țanc! Am pornit televizorul. Nu îl mai văzusem pe prezentatorul brunet și cu frunte lată de cel puțin trei ani. Era la fel de agitat și dădea lecții despre viață, despre fericire. Am rezistat 20 de minute și mi-a venit să arunc telecomanda, să dau foc televizorului, tremuram tot, m-a agitat și mi-a lăsat impresia că se sfârșește lumea, că roboții pun stăpânire pe noi. Gata, l-am oprit din nou, m-am liniștit. Stai, tocmai am aflat că lumea nu s-a sfârșit, că trăiesc, iar avioanele de luptă nu se aud. Sunt fericit, iar rețeta fericirii e simplă, cel puțin pentru mine. Nu mă interesează cine e vedeta cu fesele la vedere, nu mă interesează cât bea vecinul, cu cine și-o trage cumătra, unde merge în vacanță Mihaela sau Popeasca, nu mă preocupă ce pantofi are ceafă lată sau ce mașină și-a tras nu știu care politician. Nu îmi pasă, iar asta mă face fericit, crede-mă. Fericirea e lângă noi, dar suntem orbi și nu o putem vedea, unii o caută la naiba în praznic, unii suferă, o așteaptă o viață întreagă și tot n-o prind. Da, știu, fericirea mea nu e și fericirea ta. Fiți fericiți!